HARUYONE: Între anii '90 și prezent – Un manifest pentru autenticitate în rockul modern


1.Ascultându-vă secțiunile ritmice, se simt ecouri structurale care amintesc de LUNA SEA. Ce componentă din compozițiile acelei ere s-a dovedit a fi cel mai greu de adaptat la producția digitală modernă?

Cea mai mare provocare nu a constat în operarea echipamentului sau a programului de studio, ci în descifrarea acelor elemente subtile care dau identitatea sonoră a trupei LUNA SEA.

Este vorba despre timbrul vocal, selecția tonurilor, modul de a cânta sau stilul interpretativ? În loc să copiez orbește, a fost nevoie să înțeleg și să sistematizez totul mai întâi. Doar așa am putut integra aceste influențe în muzica mea în cantitatea potrivită, transformându-le într-un omagiu respectuos, nu într-o simplă clonă.
Nu încerc să îmi ascund sursele de inspirație, dar creația mea refuză să fie o simplă copie a trupei LUNA SEA. Stabilirea acestei limite a fost cel mai dificil obstacol, dar și partea cea mai captivantă a procesului creator.

2. Ați analizat anterior structura pieselor L'Arc-en-Ciel, evitând ritmurile simple în favoarea unor modele de tobe imprevizibile. În ce moment rigoarea calculată cedează locul instinctului pur?

Instinctul conduce în prima fază, exact atunci când se naște o nouă piesă.
Mă întreb ce fel de piesă îmi doresc și ce descărcare emoțională îmi trebuie în acel moment. Să fie oare un ritm alert, agresiv, complex sau tulburător? În această primă etapă încerc să nu gândesc prea mult. Îmi urmez impulsurile și las muzica să se dezvolte natural.

Partea analitică și deciziile raționale vin abia după ce schița și structura de bază prind contur. Atunci intervin teoria muzicală, organizarea riguroasă și privirea critică pentru a înțelege ce îi trebuie cu adevărat piesei. Prin urmare, procesul meu nu pornește de la calcule spre instinct, ci invers: începe natural și visceral, iar rigoarea intervine ulterior pentru a șlefui forma finală.

3. BUCK-TICK reprezintă un reper despre cum starea de introspecție poate coexista cu eleganța și fragilitatea.Cum transpuneți această delicatețe emoțională prin producția digitală fără a pierde expresivitatea sunetului?

Aceasta este o provocare constantă pentru oricine lucrează în producția digitală.
Deși încă caut răspunsul,cred că secretul păstrării acestei expresivități este să nu respecți în totalitate regulile teoretice. Când o progresie de acorduri contrazice normele sau o notă este în afara gamei obișnuite, o păstrez fără ezitare dacă sună bine pentru mine.

Delicatețea, instabilitatea și frumusețea fragilă se nasc tocmai din această zonă aflată dincolo de „corectitudinea” tehnică. În cele din urmă, acest teritoriu definește identitatea unui artist. În discografia BUCK-TICK, piesa „NATIONAL MEDIA BOYS” este emblematică prin progresia ei neobișnuită. Pentru mine, un sunet inițial ciudat sau inconfortabil poate deveni ceva unic și profund satisfăcător.

4. În timp ce cultura modernă consideră adesea rockul japonez din anii '90 ca fiind depășit, abordarea dumneavoastră contrazice acest lucru. Ce elemente din acea perioadă credeți că nu se regăsește în muzica de astăzi ?

Rockul acelor timpuri avea o forță brută, dar ascundea în același timp o vulnerabilitate extremă și o fragilitate tulburătoare. Întunericul, furia și tristețea fac parte din natura umană, iar rockul a funcționat mereu ca o supapă de siguranță pentru aceste emoții, mai ales atunci când cuvintele obișnuite nu erau de ajuns.

Multe cântece japoneze populare abordează stări emoționale dificile,însă am adesea impresia că multe dintre ele explorează un anumit nivel al durerii,ducând în cele din urmă spre resemnare sau respingerea propriului sine.
 Muzica rock mai veche avea o dorință aprigă de a lupta împotriva acelei dureri, de a trece peste ea și de a merge mai departe. Dincolo de acorduri sau structuri, tocmai această ambiție, sfidare și pasiune intensă s-au pierdut în modernitate.


5. Ați spus că valoarea unui solo de chitară stă în povestea pe care o spune, nu în viteză. Când ați trecut de la acrobațiile tehnice la această expresivitate?

Momentul decisiv a venit odată cu descoperirea trupei LUNA SEA.
Pe atunci eram chitarist și mă simțeam presat de ideea că viteza de execuție este obligatorie pentru a fi luat în serios. În anii 2000, curentul Visual Kei era puternic influențat de metal, iar abilitatea tehnică era etalonul principal.

LUNA SEA au spulberat această idee. Sigur,chitariștii lor au o tehnică excelentă și folosesc pasaje rapide când este nevoie.Totuși, solo-urile din piese precum „PRECIOUS…”, „ROSIER” sau „TRUE BLUE” nu sunt doar demonstrații de virtuozitate. Ele fac parte din povestea piesei, funcționând ca o a doua voce care susține solistul și eliberează emoție pură.

Tehnica este importantă, dar am înțeles că ceea ce mișcă cu adevărat ascultătorul este capacitatea de a privi piesa în ansamblu și de a crea acel solo care servește cel mai bine întregii compoziții.

6. Venind dintr-o zonă sonoră puternică, inspirată de trupe ca DIR EN GREY, muzica dumneavoastră vrea să scoată ascultătorul din starea de confort, evitând conformismul?

Cred că a mișca sufletul cuiva este una dintre cele mai înalte realizări pentru un artist. De aceea, muzica mea își propune să scoată ascultătorul dintr-o stare de pasivitate sau comoditate.
Cu toate acestea, înțeleg și nevoia unor piese mai accesibile. Scopul meu este să creez albume care să mențină un echilibru stabil între piese ușor de ascultat și altele mai provocatoare.

La început mă ghidez după instinct, dar pe măsură ce piesa prinde contur, devin analitic. Atunci decid dacă direcția trebuie să fie mai accesibilă sau dacă trebuie să fac apel la elemente mai complexe sau agresive. 
Un album este un întreg, așa că uneori iau decizii radicale: o piesă aproape gata poate fi lăsată deoparte dacă nu se potrivește cu direcția generală.

7.Când vine vorba despre ritm și plasarea corectă a notelor, cât de mult interveniți asupra detaliilor temporale pentru a obține acel sunet cu aer vintage?

Corecturile excesive ale imperfecțiunilor și micile abateri umane distrug de fapt viața și energia muzicii. Fiind artist solo,trebuie să mă bazez mult pe instrumente programate, iar ascultătorii observă asta uneori. De aceea, interpretările mele live la chitară și voce sunt atât de importante – ele aduc factorul uman înapoi în producția digitală.

Ajustez micile detalii de ritm când este nevoie, dar refuz să aliniez totul perfect după o grilă computerizată. Păstrez o anumită doză de imperfecțiune naturală. Pentru mine, acel balans de factură veche nu vine dintr-o precizie matematică, ci tocmai din micile variații și instabilități ale interpretării umane.

8.Când folosiți influențe din trecut, cum procedați la mixaj pentru ca omagiul să aibă totuși o identitate proprie?

Pornesc prin a analiza elementele principale ale piesei de referință. Dacă,de exemplu, chitarele domină mixul, o să-mi construiesc și eu piesa în același fel, pentru început.
Dar dacă m-aș opri aici, rezultatul ar fi doar o copie. Așa că, după ce obțin un echilibru similar, mă întreb ce aș putea schimba pentru ca sunetul să se potrivească mai bine cu propria mea viziune. Pot schimba poziționarea în spațiu, adăuga un element nou sau modifica echilibrul original.

Criteriul meu este ca mixul final să se potrivească natural cu piesa mea, chiar dacă eliminăm piesa de referință din ecuație. Astfel, o idee pornită ca un omagiu ajunge să capete o formă complet independentă.

9. Single-ul dumneavoastră „Dive into the mellow” pornește de la insomnii și liniștea nopții. Cât de mult influențează singurătatea nocturnă procesul de creație?

Singurătatea stă la baza a ceea ce sunt și este una dintre principalele surse ale muzicii mele.
Tăcerea nopții adâncește această izolare, îmi amplifică stările de anxietate și mă ține uneori treaz. În acele momente, ies adesea la plimbare fără un scop anume. Paradoxal, atunci când durerea, tristețea, singurătatea și furia ating cote maxime – și când noaptea este complet liniștită – mintea mea începe să lucreze și așa se nasc liniile melodice.
Liniștea nopții are un impact uriaș asupra creației mele. Totuși, acest proces consumă multă energie, așa că, după ce finalizez o piesă, mă simt de obicei complet epuizat (râde).

10. Într-o epocă a listelor de redare fragmentate, insistați să creați albume coerente, precum „Dive into the mellow”. Cât de greu este să păstrați această structură astăzi?

Dacă piesele pe care le compun nu se potrivesc cu tema centrală a albumului, atunci întregul fir narativ se rupe.
Uneori, un moment vesel într-o dramă serioasă poate da profunzime poveștii. Alteori însă, poate distruge complet atmosfera. Găsirea acestei limite este vitală. Problema este că ideile de piese nu vin întotdeauna în ordinea potrivită pentru conceptul albumului. Ele apar în funcție de starea de spirit din ziua respectivă, iar când încerc să le ordonez, îmi dau seama că nu au nicio coerență stilistică (râde).

De exemplu, am compus odată o piesă de hip-hop în timp ce lucram la un album inspirat din rockul anilor '90. Piesa era bună în sine, dar am pus-o deoparte pentru că nu se potrivea contextului.
Menținerea coerenței unui album înseamnă nu doar să scrii piese bune, ci și să ai disciplina de a renunța la o melodie reușită dacă nu își are locul acolo.

11. Cum reușiți să echilibrați cerințele rețelelor de socializare cu munca solitară din studio?
Aceasta este o problemă dificilă.
Ca artist, nimic nu mă bucură mai mult decât să mă pot concentra exclusiv pe compus.Muzica mea și mesajul pe care vreau să îl transmit publicului trebuie transmise publicului.Simpla ei creare nu este de ajuns – trebuie să mă asigur și că ajunge la oameni.

Astăzi, publicul caută conținut rapid pe rețelele sociale, iar dacă vreau ca muzica mea să fie ascultată, trebuie să fiu prezent acolo unde sunt oamenii. Standardele sunt din ce în ce mai ridicate, iar filmarea, editarea și promovarea consumă un timp imens. Deși fac toate acestea pentru a sprijini muzica, ele îmi răpesc din timpul dedicat compoziției, ceea ce creează o situație paradoxală.

Acest lucru este valabil mai ales pentru un artist solo. Pe lângă muzică, trebuie să mă ocup de o mulțime de alte lucruri: negocieri pentru concerte, căutarea de muzicieni, planificare, materiale promoționale, producție fizică și strategia online. Lista este nesfârșită. Unii spun că o piesă bună se va face remarcată de la sine, dar eu nu cred într-un succes atât de simplu și nici nu am un talent ieșit din comun.
De aceea folosesc rețelele sociale pentru a ajunge la un public mai larg, chiar dacă asta înseamnă să pierd ore pe care le-aș fi dorit petrecute în studio. Îmi spun că este un pas necesar pentru a merge mai departe. În loc să pretind că am găsit un echilibru perfect, prefer să recunosc că îmi controlez impulsurile și reușesc să fac asta doar prin voință (râde).

12. Cum arată rutina dumneavoastră în zilele în care inspirația lipsește cu desăvârșire?

Sunt multe zile în care pur și simplu nu am inspirație. În asemenea momente, îmi canalizez energia spre activitățile administrative despre care vorbeam. Nu are rost să intru în panică încercând să forțez lucrurile. Pe de altă parte, pasivitatea completă poate stinge pasiunea.

Așa că, chiar și atunci când nu compun, mă asigur că fac măcar un lucru legat de muzică: studiez instrumentul, caut sunete noi, mă ocup de corespondență sau pregătesc materiale. Activitatea exactă contează mai puțin. Când acest comportament devine un obicei, ajungi să fii exigent cu tine însuți fără presiuni externe. Pentru mine, pasiunea nu este un foc care arde mereu cu putere, ci o scânteie pe care o protejez constant, chiar și în zilele în care luminează slab.

13. Piese precum „硬度10の弾丸” explorează decadența urbană. Cum trasați linia între viața de noapte din Tokyo și ficțiune?

Baza cântecelor mele provine din experiențe personale și este se bazează pe realitatea înconjurătoare.
Totuși, viața reală conține multe detalii care nu ajută la transmiterea mesajului principal. De aceea, extrag doar evenimentele și stările esențiale și le leg între ele folosind un limbaj structurat.
Evit o ficțiune exagerată, dar reconstruiesc modul în care prezint scenele pentru a obține un impact dramatic mai puternic în cadrul piesei. Cu alte cuvinte,ideile de la care pornesc sunt reale, trăite,însă modul de exprimare trece printr-un filtru artistic.

14. Piesa de încheiere a albumului, „NIKKE”, vorbește despre respingerea izolării prin sprijin reciproc. Vă ajută compoziția și pe plan personal?

Într-o singură frază: compoziția este colacul meu de salvare.
Întotdeauna mi-a fost greu să îmi exprim sentimentele adevărate în mod direct. În viața de zi cu zi, tind să mă autocenzurez și să afișez o față veselă și sociabilă, simțind că asta se așteaptă de la mine.

Cred că fiecare om ascunde un sine adevărat, diferit de masca pe care o poartă în societate. Cu cât acel sine ascuns riscă să dezamăgească pe ceilalți, cu atât frica de a-l arăta crește. Când ținem aceste lucruri în noi, izolarea se adâncește și ceva din noi se rupe.
Mă afectează și presiunea culturală de a ghici reacțiile celorlalți. Deși nu cer asta de la alții, îmi impun mie însumi această exigență, deși știu că nu este tocmai rațional.
„NIKKE” este o piesă despre oameni care au suferit și au fost răniți, dar care aleg să se sprijine unii pe alții. Ideea principală nu este doar „să trecem peste suferință”, ci „să ne împărtășim rănile”. Unele traume trec cu timpul, dar altele rămân chiar și după ce găsești fericirea.

Dacă doi oameni care poartă răni asemănătoare se pot înțelege și susține, poate că se apropie de o formă de iubire sinceră. Aceasta este speranța pe care am pus-o în această piesă. Transpunerea prin artă a acelor adevăruri pe care nu le pot rosti cu voce tare în viața cotidiană este o condiție a supraviețuirii mele.

15. Vedeți comunitatea rock underground de astăzi ca pe un refugiu pentru supraviețuirea emoțională?

Sunt convins că această comunitate underground funcționează ca un sanctuar emoțional și că va fi tot mai necesară în viitor.
Fără ipocrizie, nu simt că aparțin acestei societăți.Mă simt adesea ca un intrus și sunt momente în care cred că felul meu de afi nu este în acord cu societatea. Aceste stări aduc o furie și o tristețe greu de exprimat în cuvinte. Când nu le pot explica singur, muzica underground reușește să o facă în locul meu.

„Exact asta am simțit și eu.” Scena underground asta face cel mai bine: îți dă muzică care te pune față în față tocmai cu stările astea.Ea oferă un limbaj celor care se simt marginalizați și îi conectează pe cei care trec prin aceleași stări. Chiar dacă muzica nu sună mereu vesel, ne dă totuși puterea de a merge mai departe.

Societatea modernă a adus mai multă libertate individuală, dar a pus pe umerii omului o responsabilitate tot mai grea, adâncind singurătatea. Privită altfel, libertatea poate însemna singurătate. De aceea caut și eu alinare în această comunitate și aș fi onorat dacă aș putea deveni o sursă de speranță pentru cel puțin un om în plus.

16. Cum mențineți această sinceritate a muzicii în timp ce navigați prin spații promoționale dominate de algoritmi?

La bază stă un spirit rebel. Ca să fiu sincer, o parte din mine spune: „La naiba cu algoritmul” (râde).
Totuși, algoritmii sunt ca niște oglinzi care reflectă dorințele umane, la bine și la rău. Pe platformele online,tot ceea ce e mai captivant aduce cea mai mare vizibilitate, iar unii sunt dispuși la orice compromis pentru faimă rapidă. 
Pe de altă parte, înțelegerea algoritmilor și promovarea strategică nu sunt greșite prin ele însele. Dacă o piesă nu este văzută sau ascultată de nimeni, lansarea își pierde sensul. O anumită trategie este necesară.

Trebuie însă să păstrăm o limită morală clară. Artiștii au datoria de a folosi instrumentele disponibile pentru a fi auziți, dar fără a trece anumite praguri. Scopul meu este să fiu de ajutor oamenilor. Dacă drumul spre succes s-ar baza pe rănirea altora, muzica mea și-ar pierde orice credibilitate.
Aș folosi strategia,dar nu mi-aș vinde sufletul. Păstrând această limită,
 încerc să rămân fidel propriilor mele valori.

17. Ce aduce o formație de acompaniament în piesele dumneavoastră programate cu atâta precizie?

Refuz să le cer instrumentiștilor mei să interpreteze fiecare notă exact ca pe înregistrarea din studio. Dimpotrivă, îmi doresc să își pună amprenta personală și să vină cu idei noi de aranjament. Deși activez ca artist solo,ține mai degrabă de dinamica unei trupe.
Nu îi privesc ca pe simpli instrumentiști, ci ca pe piloni importanți ai proiectului și am norocul să lucrez cu oameni excepționali.
Ideile pe care le-au propus au depășit orice așteptare. Lăsându-le libertate și oferindu-le spațiu de exprimare, am ajuns ca interpretările live să depășească adesea calitatea și impactul variantelor de studio.


18. Ce sperați să lăsați în conștiința publicului după concertul de la Shinjuku AntiKnock din 22 august?

Am susținut recent acest concert,iar finalul mi-a redat optimismul.Unii spectatori mi-au spus: „Interpretarea ta mi-a dat curaj” și „M-a făcut să lupt pentru ce iubesc”. A fost ceva extraordinar.

Prin muzica mea, vreau să dau curaj celor care ascultă – în special celor care, ca și mine, se simt inadaptați sau marginalizați. Cred că publicul a înțeles exact starea pe care am dorit să o transmit.

19. Cum va arăta paleta dumneavoastră compozițională pentru viitoarele lansări, având în vedere că dumneavoastră abordați un stil mai întunecat?

Pentru primul album am evitat complexitatea excesivă, concentrându-mă pe un sunet rock simplu și tradițional, păstrând acea textură aspră specifică formațiilor rock japoneze din anii '90.

Această direcție s-a văzut în single-ul „RANBU”, deși prin „The Hypocrite” pregătisem deja terenul pentru al doilea album. Pentru următorul CD îmi propun să creez ceva mai complex,cu un aranjamente muzicale care nu pot fi deduse de la prima audiție. În trecut am ezitat să compun piese mai ciudate de teama că publicul nu le va înțelege, dar de acum înainte o voi face fără ezitare. Punând în prim-plan propria necesitate creativă, viitoarele lansări vor reuni emoții mai puternice și idei muzicale tot mai complex animate.

20. Ce definește un succes artistic în termeni personali, știind că muzica dumneavoastră s-ar putea să nu ajungă niciodată în mainstream?

Nu pot spune că m-am gândit vreodată la o definiție anume a succesului,ci mai degrabă mă dedic în totalitate creației mele. Muzica mea contrazice tendințele actuale, așa că rămâne de văzut dacă va ajunge vreodată în mainstream.

Totuși, un ascultător mi-a spus odată: „Îți simt zbuciumul interiot” și „Înțeleg că muzica este totul pentru tine”. Pentru mine, muzica este un mesaj pentru societate, o cale de comunicare și testamentul vieții mele.

Prin creație mă regăsesc mai întâi pe mine însumi, găsind un motiv să trăiesc și să privesc spre viitor. Doar după ce îmi recapăt echilibrul pot fi atent la durerea altora. Când ne epuizăm resursele psihice, devenim incapabili să ajutăm pe cineva.

Eliberând tensiunea prin sunet, îmi găsesc propria liniște și pot merge mai departe, devenind capabil să îi sprijin și pe ceilalți. Dacă cineva rezonează cu muzica mea și își găsește propria alinare, consider asta un succes în sine.


21. Privind spre viitor, ce ar trebui să descopere un ascultător peste decenii în catalogul dumneavoastră?

Vreau ca ascultătorii să înțeleagă că liniștea sufletească poate exista dincolo de furie, de respingere și de perioade lungi de suferință. Chiar și dintr-o poziție vulnerabilă, un om care își duce viața înainte cu o determinare onestă poate atinge în cele din urmă acea stare simplă numită fericire.

Încă mă aflu la stadiul de explorare. Tocmai de aceea, prin muzica pe care o voi crea, vreau să arăt cum am suferit, cum am rezistat și cum treptat mi-am regăsit propriul sine. Sper ca cineva care va descoperi creațiile mele peste ani să poată parcurge emoțional această călătorie. Aceasta este dorința mea.

*Îi mulțumim lui HARUYONE pentru generozitatea de a ne lăsa să-i descoperim lumea interioară.*