Jihaku II-Capitolul 4: În jurul vârstei de treizeci și ceva de ani
Mi-am început cariera solo la vârsta de 26 de ani. Bodyguarzii nu se dezlipeau de mine; aveam în permanență doi sau trei agenți de securitate. Cei care mă păzeau erau militari activi în baze americane. Pe atunci, eram cuprins de probleme. Mulți mă întrebau: „De ce ai bodyguarzi, GACKT?” și chiar se glumea pe seama asta în emisiunile TV, însă totul a pornit în momentul în care colaborarea mea cu președintele unei anumite companii s-a încheiat.
Am devenit parte din universul visual kei din Tokyo încă de la 20 de ani, însă acest curent se baza pe o structură internă extrem de strictă, de tip militar
În trecut, în Japonia se vorbea despre mitul celor „3 B” – cele trei categorii de bărbați foarte căutați, dar cu care nu puteai să ai o relație normală : barmanii,hairstyliștii (beauticians) și cântăreții (band guys). Din punctul meu de vedere, rockerii de atunci sufereau mai degrabă de cei „4 K”: erau complet duși cu pluta (kurutte iru), niște oameni de nimic (kasu), dependenți de droguri (kusurizuki) și extrem de aroganți (kanchigai-yarou). Artiștii care întruneau toate aceste patru defecte nu erau deloc o raritate.
Pe atunci, fenomenul de „live crushing” – adică vânarea și desființarea trupelor rivale – era în floare.
Era o epocă în care liderii seniori din branșă te chemau undeva și te băteau măr fără niciun motiv. Odată, un prieten de-al meu a fost lovit atât de crunt încât și-a pierdut toți dinții din față.
Viața în Tokyo m-a făcut să mă confrunt cu astfel de situații destul des, așa că violența nu mi se mai părea ceva ieșit din comn.
Astăzi există termenul " hangure "pentru a descrie bandele violente de stradă, dar când privesc înapoi la lumea visual kei de atunci cu mintea lucidă, nu este nicio exagerare dacă îi numesc „super-hangure”.
Uneori, cineva spărgea pur și simplu o sticlă de bere și te înjunghia. Sună a minciună sau a scenariu de film, dar muzica nu avea nicio legătură cu ce se întâmpla acolo.
Erau mai violenți decât bandele de stradă, iar în vârful acestei piramide, singur și de neatins, stătea YOSHIKI.
Era o lume guvernată de o ierarhie absurd de opresivă între veterani (sempai) și novici (kouhai).Din fire, eu nu sunt o persoană conflictuală; dimpotrivă, sunt genul de om care își urmează și își susține cu loialitate superiorul, dacă este vorba despre cineva pe care îl respectă. Când am în față un mentor pe care îl admir, fac tot ce îmi stă în putință pentru el.
Recunoștință și maniere
Colegii au început să urle la mine: „Noi suntem cei care încasăm reproșurile! Ce facem dacă vin și ne bat?”.
Eu nu mă simțeam prea bine din cauza oboselii acumulate pe parcursul concertului și eram extrem de iritat că am fost trezit la 5 dimineața și luat la rost pentru ceva complet absurd.
În momentul în care au început să ridice vocea, mi s-a pus pata.
I-am întrebat: „Despre ce maniere vorbiți voi aici...? Puteți să îmi explicați? Spuneți că nu am maniere, așa că luminați-mă!”.
Membrii trupei erau deja cu nervii întinși la maxim și au început să înșire tot felul de argumente haotice, până când unul a strigat:
„E vorba despre a nu fi nepoliticos cu seniorii tăi!”.
M-am apropiat de el și i-am spus rar:
„Respectul se oferă celor care îl merită. Aveți vreo obligație față de indivizii ăia? Eu nu am niciuna. Dacă alegeți să le țineți lor partea în loc să vă susțineți propriul coleg de trupă, este alegerea voastră. Însă țineți minte un lucru: dacă vreodată niște nemernici care nu știu ce-i acela respect vor încerca să sară la voi, eu îmi voi da viața ca să vă apăr. Acum alegeți: ori cu ei, ori cu mine.”
„Dacă de acum încolo se îngroașă gluma cu cineva, o rezolv eu, așa că veniți direct la mine”, le-am spus. S-au privit între ei și au aprobat pe rând, mormăind un „scuze” printre dinți.
Văzând că s-au mai liniștit, am profitat de moment ca să pun punctul pe i: „Oamenii absurzi n-au niciun drept să ne țină lecții de bune maniere. Am mers la petrecerea aia doar ca să dau bine pentru voi și am fost de o politețe ireproșabilă cu niște indivizi față de care n-am nicio obligație. Dacă ei consideră că n-am maniere și ajung să mă amenințe că mă distrug, o să mă pun cu toți. Trimiteți-i la mine.”
După discuția aceea purtată în miez de noapte, colegii mei m-au privit cu cu totul alți ochi. Probabil s-au gândit pur și simplu că sunt un tip periculos... Cert este că, din acel moment, nu m-au mai chemat niciodată la vreo întâlnire cu veteranii lor. Pentru mine, faptul că cineva îmi era „senior” însemna doar că avea niște ani în plus în buletin, nimic mai mult. Așa că, ori de câte ori vreunul încerca să mă ia de sus, îl întrebam direct: „Ia zi, ce-ai făcut tu mai exact pentru mine de trebuie să-ți dau atâta respect?”.
Când am decis să devin independent și să încep o carieră pe cont propriu, eu și acel președinte – cunoscut publicului sub porecla de „Fiara” – ne-am certat pe tema planurilor ce vizau colaborarea noastră.
Și anume,înființarea unei firme împreună. Eram extrem de impulsiv pe atunci și făceam scandal din orice. Era de așteptat să se ajungă la asta.
Căpătase numele de "Fiara" pentru că era genul de om care trecea de la o stare la alta și niciodată nu te puteai înțelege cu el.
Nici cei din anturajul lui nu erau mai prejos; toți aveau legături cu lumea interlopă.
În cercul lor, răpirile erau la ordinea zilei. Am fost forțat să îmi încep cariera solo într-o perioadă extrem de periculoasă, în care astfel de lucruri se petreceau frecvent în jurul meu.
Pentru "Fiara" era ceva normal să facă gesturi extreme. Nu i se părea ceva deplasat să îmi alerge oamenii din staffncu un cuțit de bucătărie chiar înainte de repetiția generală a unui concert sau să încolțească pe oricine îi devenea antipatic.
Ca să poată lucra liniștiți în industria divertismentului, majoritatea artiștilor activează sub umbrela protectoare a unei agenții mari.
După ce mi-am încheiat conturile cu el, mi-am reluat activitatea prin propria mea companie de management.
Am trăit mult timp cu frica în sân, sperând să nu devin victima vreunuia dintre ei,asaltat sau chiar sechestrat. Și spun asta pentru că,câțiva dintre membrii trupei mele chiar au fost sechestrați.
Au existat multe incidente în care a fost implicată poliția. Simplul fapt că erai martor al celor petrecute te punea în pericol.
Am traversat o perioadă destul de dificilă.Cu toate astea,în mod straniu,consider că toată povestea asta mi-a făcut viața mai palpitantă.
Acele zile de anxietate constantă s-au transformat în recunoștință pentru faptul că „sunt în viață acum”, au devenit o uriașă sursă de energie/motivație pentru a merge înainte indiferent de context.
Și anume,înființarea unei firme împreună. Eram extrem de impulsiv pe atunci și făceam scandal din orice. Era de așteptat să se ajungă la asta.
Căpătase numele de "Fiara" pentru că era genul de om care trecea de la o stare la alta și niciodată nu te puteai înțelege cu el.
Nici cei din anturajul lui nu erau mai prejos; toți aveau legături cu lumea interlopă.
În cercul lor, răpirile erau la ordinea zilei. Am fost forțat să îmi încep cariera solo într-o perioadă extrem de periculoasă, în care astfel de lucruri se petreceau frecvent în jurul meu.
Pentru "Fiara" era ceva normal să facă gesturi extreme. Nu i se părea ceva deplasat să îmi alerge oamenii din staffncu un cuțit de bucătărie chiar înainte de repetiția generală a unui concert sau să încolțească pe oricine îi devenea antipatic.
Ca să poată lucra liniștiți în industria divertismentului, majoritatea artiștilor activează sub umbrela protectoare a unei agenții mari.
După ce mi-am încheiat conturile cu el, mi-am reluat activitatea prin propria mea companie de management.
Am trăit mult timp cu frica în sân, sperând să nu devin victima vreunuia dintre ei,asaltat sau chiar sechestrat. Și spun asta pentru că,câțiva dintre membrii trupei mele chiar au fost sechestrați.
Au existat multe incidente în care a fost implicată poliția. Simplul fapt că erai martor al celor petrecute te punea în pericol.
Am traversat o perioadă destul de dificilă.Cu toate astea,în mod straniu,consider că toată povestea asta mi-a făcut viața mai palpitantă.
Acele zile de anxietate constantă s-au transformat în recunoștință pentru faptul că „sunt în viață acum”, au devenit o uriașă sursă de energie/motivație pentru a merge înainte indiferent de context.
Am devenit parte din universul visual kei din Tokyo încă de la 20 de ani, însă acest curent se baza pe o structură internă extrem de strictă, de tip militar
În trecut, în Japonia se vorbea despre mitul celor „3 B” – cele trei categorii de bărbați foarte căutați, dar cu care nu puteai să ai o relație normală : barmanii,hairstyliștii (beauticians) și cântăreții (band guys). Din punctul meu de vedere, rockerii de atunci sufereau mai degrabă de cei „4 K”: erau complet duși cu pluta (kurutte iru), niște oameni de nimic (kasu), dependenți de droguri (kusurizuki) și extrem de aroganți (kanchigai-yarou). Artiștii care întruneau toate aceste patru defecte nu erau deloc o raritate.
Pe atunci, fenomenul de „live crushing” – adică vânarea și desființarea trupelor rivale – era în floare.
Era o epocă în care liderii seniori din branșă te chemau undeva și te băteau măr fără niciun motiv. Odată, un prieten de-al meu a fost lovit atât de crunt încât și-a pierdut toți dinții din față.
Viața în Tokyo m-a făcut să mă confrunt cu astfel de situații destul des, așa că violența nu mi se mai părea ceva ieșit din comn.
Astăzi există termenul " hangure "pentru a descrie bandele violente de stradă, dar când privesc înapoi la lumea visual kei de atunci cu mintea lucidă, nu este nicio exagerare dacă îi numesc „super-hangure”.
Uneori, cineva spărgea pur și simplu o sticlă de bere și te înjunghia. Sună a minciună sau a scenariu de film, dar muzica nu avea nicio legătură cu ce se întâmpla acolo.
Erau mai violenți decât bandele de stradă, iar în vârful acestei piramide, singur și de neatins, stătea YOSHIKI.
Era o lume guvernată de o ierarhie absurd de opresivă între veterani (sempai) și novici (kouhai).Din fire, eu nu sunt o persoană conflictuală; dimpotrivă, sunt genul de om care își urmează și își susține cu loialitate superiorul, dacă este vorba despre cineva pe care îl respectă. Când am în față un mentor pe care îl admir, fac tot ce îmi stă în putință pentru el.
Un început în forță
Acest incident s-a petrecut la scurt timp după ce m-am mutat în Tokyo. Trupa Malice Mizer urma să își reia activitatea, iar numele tuturor membrilor apăreau deja pe afișe. Era chiar înainte de primul nostru concert, iar pe atunci nimeni nu auzise de mine. Într-o zi, doi dintre colegii de trupă m-au invitat la concertul unor colegi mai tineri. Mi-au spus: „Seniorii noștri vin la petrecerea de după concert, vrem să îți facem cunoștință. Hai cu noi.”
După terminarea spectacolului, am mers la un bar pentru after-party. În acea perioadă era la modă un tip de petrecere comună numită fan-uchi, unde fanii aveau voie să intre în local alături de artiști.
Când am intrat, spațiul generos era ticsit de fanii trupei respective. Tehnicianul lor de scenă a venit să ne întâmpine cu plecăciuni: „Vă mulțumim că ați venit!” și ne-a condus spre o zonă în stil tradițional japonez, cu o masă mare, situată în spatele localului și ușor separată de restul lumii. Era însă o poziție din care toți fanii ne puteau vedea clar. 9 nu sosiseră încă, deoarece concertul abia se terminase.
Mă simțeam inconfortabil văzând cum tehnicienii se tot înclinau în fața noastra, repetând: „Ne cerem scuze pentru așteptare! Sosesc imediat!”.
Mă gândeam: „Normal că nu au ajuns, show-ul abia s-a încheiat. De ce atâta agitație?”
La scurt timp, membrii trupei au intrat în fugă și au traversat localul direct spre noi. „Scuzați-ne că am întârziat! Vă mulțumim pentru răbdare!”
Au luat sticlele de alcool de pe masă și au început să le toarne în pahare celor de la Malice Mizer.
În acel moment, m-am blocat imediat. Când au încercat să îmi toarne și mie, am acoperit paharul cu palma și le-am spus pe un ton șoptit, ca să nu audă fanii:
„Hei, opriți-vă... Toți oamenii de aici sunt fanii voștri, nu? De ce gazdele serii ne servesc pe noi? Nu vă comportați așa în fața propriului public. Nu le distrugeți iluziile.” Văzând reacția mea, colegii mei de trupă au început să glumească pe un ton ironic: „Exact, așa e!”, rânjind. Ceilalți artiști s-au grăbit să se scuze: „O, nu, nu e nicio problemă! Sunteți seniorii noștri!”.
Continuau să se încline repetat, ținându-și paharele cu ambele mâini în semn de respect, cu ochii ațintiți doar pe expresiile noastre. Desigur, fanii îi urmăreau în tot acest timp.
"Spulberau complet orice fantezie, punându-le în față o realitate atât de brutală.
Concertul abia se sfârșise... Ce Dumnezeu făceau acolo, de față cu toată lumea?”
Disconfortul meu s-a transformat în dispreț, iar disprețul în furie pură. Mi-am înăbușit iritarea și mi-am spus: " În câteva minute îmi iau tălpășița și dispar.."
Misiunea noastră ca artiști este să le oferim fanilor o poveste, un vis. Totul, inclusiv muzica și însăși existența mea, face parte din această datorie, iar eu îmi respect meseria cu mândrie.
Este o filozofie pe care o am de când m-am apucat de muzică și care nu s-a schimbat nici până azi. Incidentul major a izbucnit imediat după ce le-am comunicat colegilor mei că plec acasă.
Trecusem complet pe modul violență. Probabil au fost șocați să afle că persoana pe care o jigneau era chiar acolo sau poate că replica mea tăioasă i-a făcut să dea înapoi, fiindcă au început să bată în retragere :
„Ce??? Păi... Na... Știi cum e...”
Probabil ar fi trebuit să mă opresc acolo, dar nu am mai putut.
Păi ce? Unde a dispărut toată vitejia aia? Hai afară să rezolvăm chestia asta!Sau vreți, nemernicilor, să o rezolvăm chiar aici?”
În cele din urmă, situația s-a încheiat cu scuzele lor pe un ton spășit , iar eu am părăsit localul, spunându-le colegilor:
„Sunt plin de draci și plec acasă. Să nu mă mai invitați niciodată la mizerii de genul ăsta!”.
Se pare că după plecarea mea, membrii rămași au primit o morală serioasă de la cei doi seniori: „Ce naiba e cu atitudinea lui?”.
Când colegii mi-au reproșat asta ulterior, le-am răspuns direct: „Foarte bine, chemați-i încoace chiar acum. Mă bat cu ei”, dar ei s-au panicat:
„Nu, nu, nu, sunt seniorii noștri, nu te pune cu ei! Potolește-te!”, de parcă tot eu aș fi fost cel vinovat.
Într-un final, le-am retezat-o: „Bine, o să încerc să îi evit pe indivizii ăștia pe care voi îi numiți seniori”, încheind astfel o discuție care mie mi se părea complet lipsită de logică.
După acel incident, în rândul așa-zișilor sempai s-a răspândit rapid zvonul despre „solistul ăla nebun, care e complet sărit de pe fix”.
În lumea absolut ierarhizată a curentului visual kei de atunci, datorită acelei altercație m-am pricopsit cu eticheta de artist rebel, periculos și dereglat mintal, care încălca flagrant toate regulile nescrise.
Ar fi trebuit oare să zâmbesc și să le spun politicos „Încântat de cunoștință”?
„Ce-a fost a fost. O să încerc să nu mai am de-a face cu astfel de oameni pe viitor”, am decis atunci.
Era absolut imposibil să ieși din cuvântul unui senior. Era o lume în care, indiferent cât de ilogic sau absurd era ceea ce ți se cerea, trebuia să spui „Am înțeles” la orice directivă.
Eu avusesem parte de un debut de-a dreptul „perfect”.
După aceea, indiferent ce făceam, oamenii căutau motive să mă provoace sau să mă ia la ochi. Eram chemat în diverse locuri și amenințat: „Te omorâm!”. Iar eu răspundeam mecanic : „Încearcă!”.
Când cineva mă provoca, deveneam violent, indiferent cine era în fața mea. Problemele se țineau lanț.
Ajunsesem ținta unor seniori extrem de periculoși. Toate astea se întâmplaseră imediat după ce mă alăturasem trupei Malice Mizer. La cei 20 de ani ai mei, aproape toți cei din jur îmi erau seniori, fiind mai în vârstă decât mine cu 10 sau 15 ani.
Cu alte cuvinte, eram înconjurat numai de cântăreți cu experiență, o mână de contemporani și câțiva debutanți neajutorați. Și, în realitate, chiar și majoritatea contemporanilor mei erau mai în vârstă decât mine.
In timpul primului nostru turneu, colegii de trupă m-au chemat la raport la prima oră a dimineții ca să mă mustre.
De regulă, eu nu mergeam la petrecerile de după concerte. Chiar dacă treceam pe acolo, plecam aproape imediat.
Întâmplarea s-a petrecut într-un oraș de provincie, la jumătatea turneului. Mi-au spus: „Astăzi vin seniorii noștri, așa că trebuie să apari la after-party”, iar eu am acceptat: „Sigur”. Au adăugat: „GACKT, trebuie să vii și să îi saluți cum se cuvine”.
Pentru că mi-o ceruseră colegii, m-am prezentat la petrecere, dar după ce am schimbat câteva vorbe cu respectivii seniori, le-am spus:
„Eu mă retrag pentru la noapte, vă mulțumesc că ați venit”, și m-am întors la hotel.
La ora 5 dimineața m-am trezit din cauza telefonului primit de la membrii trupei. „Suntem cu toții în lobby, coboară imediat.”
Toți colegii stăteau în holul hotelului, vizibil nemulțumiți. Unul dintre ei a luat cuvântul: „Să știi că până adineauri seniorii au făcut scandal din cauza ta:
Ce-i cu lipsa asta de maniere!? Îl distrugem!”.
Din punctul meu de vedere, îi salutasem, vorbisem puțin cu ei și apoi le spusesem politicos că mă retrag, manifestându-mi respectul ca de obicei, dar se pare că nu le-a convenit atitudinea mea.
Probabil pentru că nu îi lingușisem, colegii mei fuseseră aspru mustrați din cauza mea. Iar acum, toată furia lor se revărsa asupra mea.
„Ce??? Păi... Na... Știi cum e...”
Probabil ar fi trebuit să mă opresc acolo, dar nu am mai putut.
Păi ce? Unde a dispărut toată vitejia aia? Hai afară să rezolvăm chestia asta!Sau vreți, nemernicilor, să o rezolvăm chiar aici?”
În cele din urmă, situația s-a încheiat cu scuzele lor pe un ton spășit , iar eu am părăsit localul, spunându-le colegilor:
„Sunt plin de draci și plec acasă. Să nu mă mai invitați niciodată la mizerii de genul ăsta!”.
Se pare că după plecarea mea, membrii rămași au primit o morală serioasă de la cei doi seniori: „Ce naiba e cu atitudinea lui?”.
Când colegii mi-au reproșat asta ulterior, le-am răspuns direct: „Foarte bine, chemați-i încoace chiar acum. Mă bat cu ei”, dar ei s-au panicat:
„Nu, nu, nu, sunt seniorii noștri, nu te pune cu ei! Potolește-te!”, de parcă tot eu aș fi fost cel vinovat.
Într-un final, le-am retezat-o: „Bine, o să încerc să îi evit pe indivizii ăștia pe care voi îi numiți seniori”, încheind astfel o discuție care mie mi se părea complet lipsită de logică.
După acel incident, în rândul așa-zișilor sempai s-a răspândit rapid zvonul despre „solistul ăla nebun, care e complet sărit de pe fix”.
În lumea absolut ierarhizată a curentului visual kei de atunci, datorită acelei altercație m-am pricopsit cu eticheta de artist rebel, periculos și dereglat mintal, care încălca flagrant toate regulile nescrise.
Ar fi trebuit oare să zâmbesc și să le spun politicos „Încântat de cunoștință”?
„Ce-a fost a fost. O să încerc să nu mai am de-a face cu astfel de oameni pe viitor”, am decis atunci.
Era absolut imposibil să ieși din cuvântul unui senior. Era o lume în care, indiferent cât de ilogic sau absurd era ceea ce ți se cerea, trebuia să spui „Am înțeles” la orice directivă.
Eu avusesem parte de un debut de-a dreptul „perfect”.
După aceea, indiferent ce făceam, oamenii căutau motive să mă provoace sau să mă ia la ochi. Eram chemat în diverse locuri și amenințat: „Te omorâm!”. Iar eu răspundeam mecanic : „Încearcă!”.
Când cineva mă provoca, deveneam violent, indiferent cine era în fața mea. Problemele se țineau lanț.
Ajunsesem ținta unor seniori extrem de periculoși. Toate astea se întâmplaseră imediat după ce mă alăturasem trupei Malice Mizer. La cei 20 de ani ai mei, aproape toți cei din jur îmi erau seniori, fiind mai în vârstă decât mine cu 10 sau 15 ani.
Cu alte cuvinte, eram înconjurat numai de cântăreți cu experiență, o mână de contemporani și câțiva debutanți neajutorați. Și, în realitate, chiar și majoritatea contemporanilor mei erau mai în vârstă decât mine.
In timpul primului nostru turneu, colegii de trupă m-au chemat la raport la prima oră a dimineții ca să mă mustre.
De regulă, eu nu mergeam la petrecerile de după concerte. Chiar dacă treceam pe acolo, plecam aproape imediat.
Întâmplarea s-a petrecut într-un oraș de provincie, la jumătatea turneului. Mi-au spus: „Astăzi vin seniorii noștri, așa că trebuie să apari la after-party”, iar eu am acceptat: „Sigur”. Au adăugat: „GACKT, trebuie să vii și să îi saluți cum se cuvine”.
Pentru că mi-o ceruseră colegii, m-am prezentat la petrecere, dar după ce am schimbat câteva vorbe cu respectivii seniori, le-am spus:
„Eu mă retrag pentru la noapte, vă mulțumesc că ați venit”, și m-am întors la hotel.
La ora 5 dimineața m-am trezit din cauza telefonului primit de la membrii trupei. „Suntem cu toții în lobby, coboară imediat.”
Toți colegii stăteau în holul hotelului, vizibil nemulțumiți. Unul dintre ei a luat cuvântul: „Să știi că până adineauri seniorii au făcut scandal din cauza ta:
Ce-i cu lipsa asta de maniere!? Îl distrugem!”.
Din punctul meu de vedere, îi salutasem, vorbisem puțin cu ei și apoi le spusesem politicos că mă retrag, manifestându-mi respectul ca de obicei, dar se pare că nu le-a convenit atitudinea mea.
Probabil pentru că nu îi lingușisem, colegii mei fuseseră aspru mustrați din cauza mea. Iar acum, toată furia lor se revărsa asupra mea.
Recunoștință și maniere
Colegii au început să urle la mine: „Noi suntem cei care încasăm reproșurile! Ce facem dacă vin și ne bat?”.
Eu nu mă simțeam prea bine din cauza oboselii acumulate pe parcursul concertului și eram extrem de iritat că am fost trezit la 5 dimineața și luat la rost pentru ceva complet absurd.
În momentul în care au început să ridice vocea, mi s-a pus pata.
I-am întrebat: „Despre ce maniere vorbiți voi aici...? Puteți să îmi explicați? Spuneți că nu am maniere, așa că luminați-mă!”.
Membrii trupei erau deja cu nervii întinși la maxim și au început să înșire tot felul de argumente haotice, până când unul a strigat:
„E vorba despre a nu fi nepoliticos cu seniorii tăi!”.
M-am apropiat de el și i-am spus rar:
„Respectul se oferă celor care îl merită. Aveți vreo obligație față de indivizii ăia? Eu nu am niciuna. Dacă alegeți să le țineți lor partea în loc să vă susțineți propriul coleg de trupă, este alegerea voastră. Însă țineți minte un lucru: dacă vreodată niște nemernici care nu știu ce-i acela respect vor încerca să sară la voi, eu îmi voi da viața ca să vă apăr. Acum alegeți: ori cu ei, ori cu mine.”
„Dacă de acum încolo se îngroașă gluma cu cineva, o rezolv eu, așa că veniți direct la mine”, le-am spus. S-au privit între ei și au aprobat pe rând, mormăind un „scuze” printre dinți.
Văzând că s-au mai liniștit, am profitat de moment ca să pun punctul pe i: „Oamenii absurzi n-au niciun drept să ne țină lecții de bune maniere. Am mers la petrecerea aia doar ca să dau bine pentru voi și am fost de o politețe ireproșabilă cu niște indivizi față de care n-am nicio obligație. Dacă ei consideră că n-am maniere și ajung să mă amenințe că mă distrug, o să mă pun cu toți. Trimiteți-i la mine.”
După discuția aceea purtată în miez de noapte, colegii mei m-au privit cu cu totul alți ochi. Probabil s-au gândit pur și simplu că sunt un tip periculos... Cert este că, din acel moment, nu m-au mai chemat niciodată la vreo întâlnire cu veteranii lor. Pentru mine, faptul că cineva îmi era „senior” însemna doar că avea niște ani în plus în buletin, nimic mai mult. Așa că, ori de câte ori vreunul încerca să mă ia de sus, îl întrebam direct: „Ia zi, ce-ai făcut tu mai exact pentru mine de trebuie să-ți dau atâta respect?”.
Kinniku Shojo Tai
Pe măsură ce reputația mea de băiat rău se răspândea, dintr-o pură coincidență l-am cunoscut pe Kitsutaka Fumihito, chitaristul trupei Kinniku Shōjo Tai. În acea perioadă, el se afla într-o poziție unică. Trupa lui nu aparținea curentului visual kei. Nu știu exact în ce gen se încadrau la începuturi, dar exista o recunoaștere generală a faptului că el era un veteran respectat, situat pe o poziție înaltă, care făcea puntea între mai multe genuri muzicale, inclusiv hard rock și visual kei. Era un muzician extrem de talentat, care debutase la vârsta de 16 ani, avea numeroase conexiuni în diverse industrii și era un chitarist aparte, ghidat de estetism. În ochii mei, el era cel mai remarcabil membru din acea trupă.
Într-o zi, m-am trezit cu un apel de la el pe mobil. „Ești un tip interesant. Hai să ne vedem, vino la concertul meu.” După terminarea show-ului, când am mers să îl salut în culise, mi-a spus zâmbind: „Te am în vizor”.
Era destul de ciudat. Se purta ca un mentor bun cu mulți rockeri săriți de pe fix.
După aceea, a început să mă invite la petreceri și dineuri în locuri recomandate de el, însă majoritatea celor prezenți acolo erau exact veteranii care mă hărțuiseră în trecut.
Aceștia mă întrebau direct: „Ce naiba cauți tu aici?”, iar eu le răspundeam pe același ton: „Sunt aici pentru că m-a invitat Kitsutaka!”.
Când începeau astfel de replici, el intervenia imediat: „Eu l-am invitat pe GACKT, așa că fără ceartă”, iar mie îmi dădea sfaturi: „GACKT, nu mai răspunde și tu cu astfel de cuvinte la orice provocare. Nu vezi că așa încep scandalurile? O să provoci o bătaie, știi bine asta”.
Când îi replicam: „Dar nu vezi că ei sunt cei care încep?”, el zâmbea și îi punea pe toți la punct spunând: „Eu v-am invitat pe toți la această petrecere astăzi, așa că haideți să ne simțim bine împreună”.
Acestea fiind spuse, nu înseamnă că m-am împrietenit imediat cu acei veterani. Datorită prezenței lui Kitsutaka, lucrurile nu degenerau în bătaie pe loc, dar când mă ridicam de la masă ca să merg la toaletă, se găsea mereu cineva care să mă aștepte pe hol ca să mă ia de sus: „Nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma, băiatu'!”.
Cu toate acestea, dintr-un motiv oarecare, Kitsutaka a continuat să aibă grijă de mine, deși eram un adevărat magnet de probleme.
Ceva mai târziu, mi-a spus: „Pregătesc un album tribut pentru Saijo Hideki, ar trebui să cânți și tu o piesă”. La scurt timp după, mi-a făcut cunoștință cu Hideki.
În timp ce stăteam la masa mea la petrecerea de lansare a albumului tribut, Hideki a venit brusc și s-a așezat lângă mine, spunându-mi râzând: „Ești un tip extrem de interesant. Îmi place de tine!”. Aveam în jur de 23 sau 24 de ani pe atunci, iar pentru mine, Hideki era o legendă intangibilă, aflată mult deasupra statutului meu. Și totuși, mă simpatiza.
Mi-a spus: „Ai o aură bună. Și vocea ta este excelentă”. Eu eram încă un anonim, în timp ce Hideki era o figură proeminentă, un titan al industriei la care nici nu îndrăzneam să visez.
Am fost profund surprins când, dintre atâția muzicieni prezenți acolo, el a ales să vină și să vorbească tocmai cu mine.
Ulterior, când ne intersectam la emisiunile muzicale de la TV, își făcea mereu timp să mă întrebe, cu un zâmbet cald: „Nu te-am mai văzut de o veșnicie, GACKT! Ce ai mai făcut?”. Am reușit să creez această legătură exclusiv datorită lui Kitsutaka.
În schimb, cu solistul trupei Kinniku Shōjo Tai, Otsuki Kenji, mi-a fost extrem de greu să găsesc un numitor comun.
De fiecare dată când îl întâlneam, îi spuneam direct: „Ești ciudat, extrem de ciudat. Un excentric”. Din perspectiva mea, el părea mult mai sărit de pe fix decât mine. L-am întrebat odată pe Kitsutaka: „De ce l-ai ales tocmai pe Kenji ca solist?”, iar el a evitat un răspuns direct, spunând amuzat: „Ahaha! El nu este un vocalist. Este un poet, un poet!”. Kenji era o persoană misterioasă și greu de descifrat, un om pe care nu reușeam să îl înțeleg.
Îl tot întrebam pe Kitsutaka, cu o mină nedumerită: „Totuși, de ce îl pui întotdeaunacpe primul loc?".
Nu avea calități vocale excepționale și nici nu era un solist tehnic.
Însă avea o aură electrizantă pe scenă și un magnetism unic care captiva instantaneu publicul.
Atunci am înțeles cu adevărat că un cântăreț nu va avea succes doar pentru că știe să cânte bine și că nu poți rezista ca solist dacă nu transmiți acel ceva special când ești pe scenă.
Nu aveam niciun sentiment de dușmănie față de el, dar era ca un nor pe care nu reușeam să îl prind în palme. În cele din urmă, nu am devenit niciodată prieteni.
Datorită lui Kitsutaka, veteranii au încetat treptat să mă mai hărțuiască. Încetul cu încetul, am început chiar să comunicăm normal. Mă întreb adesea de ce a manifestat atât de mult interes pentru mine și de ce a avut atâta grijă de un puști rebel și nesăbuit cum eram eu atunci?
Într-o perioadă în care niciun alt veteran nu voia să dea ochii cu mine, el a fost singurul meu sprijin, iar astăzi îl respect din tot sufletul ca pe unul dintre cei mai importanți mentori ai mei din industria muzicală. A trecut mult timp de când nu am mai vorbit, dar recunoștința mea nu se va stinge niciodată.
Bărbatul misterios
O întâlnire absolut întâmplătoare cu Momose Hiromichi – personalitate legendară, cunoscut ca fiind „bodyguardul lui Ishihara Yuujiro”, „fostul mentor al lui Antonio Inoki” și creierul din spatele galelor de arte marțiale mixte PRIDE – a fost impulsul care m-a determinat să nu mai port un cuțit la mine zi de zi. Aveam 32 de ani când s-a întâmplat asta.
Într-o zi, președintele unei companii de producție TV m-a contactat spunând că dorește să discutăm. Pe atunci existau o mulțime de agenții de talente dubioase și case de producție de fațadă.
Era ceva obișnuit să vii în Tokyo, să fii abordat pe stradă și apoi să descoperi că agenția era controlată de oameni periculoși când mergeai la sediul lor. Rămâne un mister dacă această companie făcea parte din acea categorie, dar iată ce s-a întâmplat când am acceptat invitația și m-am dus acolo singur.
Președintele și vicepreședintele mă așteptau. Când am pășit înăuntru, am simțit imediat o atmosferă sumbră, de mahala. M-au condus în biroul președintelui pentru discuții, dar totul părea extrem de suspect.
În fundul acelei încăperi spațioase se aflau două canapele luxoase, iar pe cea mai îndepărtată stătea un bărbat misterios, cu spatele la mine.
Nu m-a salutat și nici măcar nu a privit în direcția mea. Am simțit un disconfort puternic încă din acel moment. Stătea acolo în tăcere, cu pălăria trasă adânc pe ochi, emanând o energie bizară.
M-am întrebat: „O fi vreo gardă de corp...?, dar gazdele m-au îndemnat să mă așez pe canapeaua din față, comportându-se de parcă individul nici nu ar fi existat. În acea atmosferă tensionată, președintele a început să își vândă proiectul:
„Îți mulțumim că ai venit până aici. Ne gândim să lansăm o emisiune nouă, iar prezentatorii vor fi Beat Takeshi și Hamasaki Ayumi. Și am dori ca GACKT să li se alăture. Vrem ca voi trei să începeți acest show împreună, dar...” A început să vorbească abrupt, continuând apoi cu un monolog rostit pe un ton de mitralieră. L-am întrerupt brusc în mijlocul discursului.
„Mă scuzați. Îmi pare rău să vă spun asta după ce v-ați dat atâta interes să organizați această întâlnire, dar nu am niciun interes pentru televiziune. Urăsc formatul TV și nu mă pricep la asta. Nu sunt potrivit pentru așa ceva, mă depășește. Răspunsul meu este nu.”
Când i-am spus asta, președintele a explodat de furie. A început să urle la mine, iar când i-am replicat calm: „În regulă, am înțeles cum vedeți lucrurile.
Este o oportunitate mult prea mare pentru mine, așa că vă rog să o oferiți cuiva care își dorește cu adevărat să apară la TV”, el a izbucnit: „Du-te dracului, ce naiba e în neregulă cu tine?!”.
M-am gândit: „Ok, cu vorba bună nu merge. Ce facem? Cred că pun puțin forța în acțiune și plec acasă”*. În momentul în care îl evaluam din priviri și mă pregăteam să fac o mișcare, omul misterios, care stătea în continuare cu spatele la noi, a urlat:
„GACKT a spus că nu vrea, dobitocilor!”
Acela a fost Momose. Mi s-a părut extrem de ciudat că acest străin a intervenit în favoarea mea, în condițiile în care nici măcar nu ne fusese făcută cunoștință.
„Cine e tipul ăsta? De ce mi-a luat apărarea?” Președintele și vicepreședintele au încremenit, s-au albit la față și au început să se scuze panicați: „O, nu, domnule Momose, așteptați o clipă, vă rugăm!”.
Însă Momose a continuat pe un ton autoritar: „Ar face bine să îi respectați decizia! GACKT a spus clar că el este la un alt nivel față de Takeshi, așa că nu vrea să apară alături de el!”. Nu, nu asta spusesem eu deloc.
Eu argumentasem doar că proiectul mă depășește și că ar fi o oportunitate irosită cu mine. Spusesem doar că nu aș îndrăzni să apar alături de o legendă ca Takeshi.
Apoi, s-a întors și m-a fixat cu privirea, spunând cu voce tare: „E o pierdere de timp să discuți cu niște idioți care nu înțeleg ce le spui. GACKT, eu merg să mănânc sushi! VII CU MINE!”.
S-a îndreptat spre mine, adăugând: „Merg la restaurantul de sushi al unui vechi prieten”. Când i-am explicat: „Îmi pare rău, dar eu nu mănânc orez”, s-a apropiat și mai mult, repezindu-se și la mine: „Nu mă lua pe mine cu prostii din astea!”. Era cu adevărat furios. Îl priveam uluit, întrebându-mă: *„Ce turnură ciudată au luat lucrurile?”*. Momose continua să vorbească fără oprire: „Hei, îți spun eu că astăzi mănânci orez!”.
„Nu, am decis să nu mai consum orez pentru tot restul vieții.”
„Nu există bărbat pe lumea asta care să nu mănânce orez!”
„Ba da, eu nu mănânc.”
„Atunci ești un încăpățânat dracului! Astăzi o să mănânci!”
Și tot așa a continuat acest dialog absurd.
În cele din urmă, m-a înfășcat de braț și m-a târât efectiv până la restaurantul de sushi. Când m-am așezat la bar, mi-a spus direct: „Hei, GACKT, în momente de genul ăsta trebuie să mă lași pe mine să preiau controlul!”. Când i-am răspuns: „Cu tot respectul, abia te-am cunoscut, de ce naiba aș face asta? Nici măcar nu știu cine ești”, a început o lungă prelegere care a debutat cu fraza: „In lumea adulților...”. La jumătatea discursului, s-a întors către bucătar și i-a strigat: „Tipul ăsta zice că nu mănâncă orez! Scuze, Maestre”. Chef-ul a răspuns cu un zâmbet relaxat și, fără să spună un cuvânt, mi-a pregătit imediat un platou cu sashimi.
ANTON
Ulterior aveam să aflu cine era el cu adevărat și ce greutate avea numele lui, dar în acel moment rămânea un simplu personaj bizar pentru mine.
Evident, apăruse de nicăieri, așa că nu aveam de unde să știu cu cine stau la masă. În timp ce vorbea cu pasiune, de unul singur, i-a sunat telefonul mobil.
A răspuns sec: „Mai lasă-mă...”, după care vocea i s-a îndulcit brusc: „O, tu ești, Anton? Nu ne-am mai auzit de o veșnicie! Ce faci?”.
Îl urmăream confuz, gândindu-mă: „Cine o fi Anton...? Vorbește în japoneză cu un străin? E ciudat tipul...”, când deodată l-am auzit spunând: „Da, exact, GACKT este chiar lângă mine acum. Vă cunoașteți, nu?”, și mi-a întins brusc telefonul. Știam că nu am nicio cunoștință pe nume Anton, dar am luat aparatul.
„Alo, GACKT la telefon.”
„Salut, a trecut ceva timp de când nu am mai vorbit. Sunt Antonio Inoki. Ce mai faci?”
Nu m-aș fi așteptat niciodată ca la celălalt capăt al firului să fie legendarul luptător Antonio Inoki, așa că i-am răspuns imediat: „O, tu ești, Inoki! Sănătate! Deci tu ești *Anton*?”.
Însă după primele formule de politețe, nu am mai înțeles aproape 95% din tot ce bolborosea Inoki la telefon.
„Ăăă... Da, da. Înțeleg... Bine, i-l dau înapoi pe Momose...”, am spus și i-am returnat telefonul.
Câteva clipe mai târziu, când Momose a închis, i-am mărturisit: „Scuze, Inoki mi-a spus o groază de lucruri, dar... nu prea am reușit să prind ce bolborosea”, iar el a izbucnit în râs: „Nici eu nu înțeleg mare lucru din ce spune! Gahahaha!” și a continuat să își mănânce sushi-ul cu poftă. Lumea e plină de oameni ciudați.
După ce am petrecut o oră mâncând, când am ieșit din restaurant, mi-a spus direct: „Hei, GACKT, ai timp liber, nu? Hai pe la mine”, iar eu l-am refuzat politicos: „Nu, e târziu și merg acasă. Mulțumesc pentru masă”.
El însă mi-a retezat-o: „Fugi de aici, vii cu mine!” și m-a urcat cu forța în mașină. A fost o răpire în toată regula.
Când am ajuns și am deschis ușa apartamentului, am rămas șocat. În casă se afla un număr incredibil de cărți, stivuite peste tot, acoperind podeaua aproape în întregime. Era un munte de volume cum nu mai văzusem niciodată.
Atunci am înțeles pentru prima dată cu ce se ocupa. „O, domnule Momose, sunteți scriitor?”, l-am întrebat, iar el a dat un răspuns evaziv: „Ceva de genul!”.
Totuși, existau multe detalii care nu se legau. Între porțile complexului și ușa apartamentului său de la etaj erau montate extrem de multe camere de supraveghere, ceea ce demonstra clar că nu era un autor obișnuit.
„Domnule Momose, nu vreau să fiu nepoliticos, dar chiar aveți nevoie de atâtea camere de securitate?”, l-am întrebat, iar el a râs cu poftă: „Se întâmplă multe când ești bărbat!” și a pășit în casă.
Intrând într-o cameră mică, s-a așezat direct pe podea și mi-a ordonat: „Hei, așază-te și tu!”. Dintr-un motiv oarecare, am ajuns să stăm față în față de parcă ne pregăteam de o partidă de șah japonez (shogi). Soția lui ne-a adus ceai.
Preț de câteva clipe, liniștea s-a așternut în cameră în timp ce ne sorbeam ceaiul fierbinte. Deodată, a întins mâna spre mine cu un gest ferm și mi-a spus: „Hei, GACKT, dă-mi-l!”.
„Poftim? Vreți bani?”, l-am întrebat, iar el a replicat: „Nu, idiotule! Dă-mi-l odată!”.
Am insistat: „Scuzați-mă, dar ce anume vreți să vă dau?”.
S-a apropiat brusc de mine cu o expresie extrem de serioasă și m-a fixat cu o privire tăioasă: „Ai ceva lucios la tine, nu-i așa? Dă-mi-l!”. I-am răspuns: „Nu, nu, vă rog să încetați. Nu port așa ceva la mine”.
El însă a insistat: „Ți-am spus să mi-l dai. Îmi dau seama imediat după fața unui om când ascunde ceva periculos!”. A continuat să țină mâna întinsă. Am tăcut câteva clipe, evaluându-l, apoi m-am resemnat și am scos cuțitul pe care îl aveam prins de gleznă. Am fost profund surprins de remarca lui: „Ți se citește pe față”, rostită chiar la prima noastră întâlnire.
„GACKT, probabil că și ție ți se întâmplă multe... Nu te voi întreba detalii... Dar vreau să ții minte un lucru. Cei care ridică armele împotriva altora își sfârșesc viața fiind la rândul lor înjunghiați. Tu nu trebuie să mergi pe acel drum.
Eu voi păstra cuțitul ăsta. Îi promiți lui Momose că nu vei mai purta arme albe la tine pentru tot restul vieții.” Apoi, a întins din nou mâna spre mine și mi-a spus: „Acum plătește-mi!”.
Când am scos o bancnotă de 10.000 de yeni din portofel, a urlat la mine: „Nu te tâlhăresc, dobitocule! Dă-mi doar o monedă de 50 de yeni sau ceva de genul!”.
I-am explicat: „Scuzați-mă, dar nu am mărunt”, la care el a pufnit: „Totul e complicat cu tine! Atunci asta e taxa de depozitare!”
În cele din urmă, neavând altceva, i-am dat bancnota de 10.000 de yeni.
„S-a rezolvat. O să îl păstrez eu asta până la moartea ta. Și promiți că nu vei mai purta niciodată astfel de obiecte?”.
Apoi, pe un ton binedispus, Momose mi-a spus: „O, stai așa. Așteaptă o clipă aici”, și a mers în altă cameră, de unde s-a întors cu un obiect.
„Uite, asta e ceva ce am primit de la Tenryu (un celebru wrestler japonez) cu mult timp în urmă. Și el era un tip periculos! Ia-o cu tine acasă”, mi-a spus, întinzându-mi o baghetă lungă de aproximativ 30 de centimetri.
În mijlocul ei se afla un buton proeminent. L-am apăsat. În clipa următoare, o lamă uriașă și extrem de ascuțită a sărit instantaneu cu un zgomot metalic. Nu mai văzusem niciodată un cuțit cu automatizare atât de mare.
„Nici vorbă! Nu pot să iau așa ceva acasă!”
„Ba o iei!”
„Am spus că nu o vreau!”
„Taci din gură și ia-o!”
După acest dialog absurd, am sfârșit prin a pleca acasă cu acel cuțit uriaș. Fusese o discuție bizară, pe care nu am înțeles-o deloc atunci.
Momose s-a stins din viață la trei ani după prima noastră întâlnire. Am petrecut puțin timp împreună, dar ori de câte ori eram invitat la galele PRIDE și mergeam să le urmăresc, el era mereu acolo. Stătea în permanență la marginea ringului, cu pălăria trasă pe ochi. Când mă vedea la eveniment, râdea și îmi spunea: „Ah, GACKT. Se vede că ai renunțat la vechiul obicei”. Mi-am respectat promisiunea făcută atunci și o respect și în ziua de azi.