LA VIE EN ROSE - Capitolul 2
Tokyo, Ianuarie 1995.
Încheiasem o altă tură de noapte istovitoare ca agent de pază. Simțeam vântul tăios bătându-mi în ceafă, eu fiind deja epuizat și înghețat de frig. Trecuseră doar două luni de când mă mutasem singur în Tokyo.
"Castelul" meu era un imobil modest din lemn, în Hatsudai. Proprietarul locuia la parter, iar în capătul unei scări întunecate, care scârțâia la fiecare pas, se aflau trei cămăruțe la etaj. A mea era cea din mijloc. Spațiul abia dacă măsura patru saltele și jumătate de tatami, fără baie și cu o toaletă la comun. Nu am interacționat niciodată cu ceilalți chiriași.
În acea încăpere strâmtă, așezat pe futonul pe care îl lăsam mereu întins pe podea, scriam muzică împreună cu MAYU.
Melodiile conturate de chitara lui aveau un lirism atât de profund, încât versurile păreau să vină de la sine, având o rezonanță aparte. Parcă și acum aud acel intro memorabil la care lucram atunci.
"Va veni oare ziua în care această idee va deveni un cântec întreg?"
Privind peretele casei vecine, care îmi bloca orice priveliște, încercam să vizualizez cu ochii minții un viitor al meu, unul care, în acele momente, părea mult prea îndepărtat.
Pe atunci, termenul "visual kei" încă nu exista.
Totuși, dacă priveai „câmpul de luptă”, trupe precum PENICILLIN, D≒SIRE, SHAZNA, La’cryma Christi, FANATIC◇CRISIS și MALICE MIZER (aflați temporar în pauză) concurau cu ferocitate pentru a-și face loc. Să-i urmărești cum avansează, fiecare cu viziunea și stilul propriu, îmi oferea aceeași adrenalină pe care o simți când studiezi tacticile unui general în plin război.
La acea vreme, deși nu l-am întâlnit niciodată în persoană, Yukiya de la D≒SIRE mi-a explicat telefonic „spiritul de supraviețuire necesar în această scenă”. Sfaturile sale au devenit un principiu după care mă ghideam constant.
În centrul acestui tumult se afla Meguro Rockmaykan. Pentru mine, acel loc era un sanctuar.
Într-o eră în care stilurile muzicale se împleteau în moduri imprevizibile, Rockmaykan avea darul de a recunoaște estetica unică a fiecărei trupe.
Ceea ce făcea ca acel loc să fie cu adevărat special nu era doar rigoarea muzicală, ci faptul că au fost primii care au crezut în trupele „OKEBAN” (cele care puneau preț pe machiaj).
Această scenă, care îi lansase pe X JAPAN și LUNA SEA, prețuia mai mult decât muzica însăși – prețuia „lumea” și filozofia estetică a unei trupe.
Acele formații "OKEBAN"au devenit punctul de plecare pentru ceea ce lumea avea să numească ulterior "visual kei"
În sfârșit, debutul oficial al trupei LAREINE fusese programat la Meguro Rockmaykan. Sosise momentul să urc pe scenă cu propria mea trupă.
În culise, imediat ce deschideai ușa, te lovea mirosul înțepător de fixativ amestecat cu cel de țigară, atmosfera devenind atât de densă, încât aproape că te sufocai.
Se auzeau tot felul de povești despre conflicte, de unde și acea tensiune copleșitoare. Ca nou-venit, eram cu ochii în patru.
Cu toate acestea, dacă respectai regula de a lăsa trupele mai vechi să folosească oglinzile, ți se răspundea cu o eleganță neașteptată: "Poftim, ia loc ".
Exista un cod de onoare nescris; era estetica tăcută a unor artiști care își croiau drumul într-o lume haotică.
Apoi, în octombrie, MALICE MIZER și-au reluat activitatea. Noul lor solist era Gackt.
Prima mea întâlnire cu el a avut loc într-o parcare de lângă casa lui Mana. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: "Pregătește-te de luptă."
Fără alte explicații,m-am trezit în fața unei demonstrații de luptă specifice artelor marțiale. Deși a păstrat distanța, intensitatea din ochii săi a fost atât de puternică, încât o simt și acum, vie, în memoria mea.
Mai târziu, așezați sub kotatsu în casa lui Mana, am ascultat compoziții inedite care prindeau contur cu ajutorul sintetizatorului său Yamaha.
Șocul auditiv a fost imens.
La început am fost contrariat de stilul său neconvențional, dar din clipa în care le-am ascultat prima piesă lansată, "Uruwashiki Kamen no Shoutaijyou",toată incertitudinea s-a preschimbat în admirație pură.
Mi-am spus atunci: "Asta e o adevărată revelație." A fost scânteia unei transformări radicale care avea să schimbe totul.
La acea vreme, MACHI și Hitomi (viitorul solist al trupei Moran) au început să lucreze cu noi ca echipă tehnică. Am decis ca MACHI să devină membru al trupei mele. Odată ce formația a devenit completă și atmosfera specifică mediului muzical a început să prindă viață, am simțit nevoia să schimb ceva. Am renunțat la numele SHOKI și astfel am devenit KAMIJO.
Numele trupei s-a schimbat și el în LAREINE, iar eu am început să-mi definesc estetica mai clar ca oricând. Revoluția interioară începuse.
Nu voi putea uita niciodată serile petrecute în Hatsudai, când coboram spre baia publică. Îmi așteptam răbdător rândul pentru a mă elibera de povara și oboseala zilei în apa fierbinte,apoi la plecare mai rămâneam în aerul rece al nopții fascinat de apusul acela aprins, ca o flacără; am păstrat acea imagine în sufletul meu mereu, ca pe un simbol al acelor vremuri.
Sursă:
JaME English:
Articol original scris de: KAMIJO