Jihaku II -Capitolul 2: Zboară cu mine spre Saitama
Prezența mea în „Fly Me To The Saitama” este, la urma urmei, exact cireașa de pe tort. Chiar înainte de reluarea filmărilor, producătorul și echipa au venit până la mine acasă, în Malaezia.
Au stat câteva zile și, în fiecare dimineață când dădeam ochii cu ei, îi întrebam:„Chiar vorbiți serios? E o glumă, nu-i așa? Ați venit doar să ne distrăm puțin?”. Iar ei îmi răspundeau invariabil: „E pe bune!”. Sincer, pe tot parcursul acelor zile, am trăit cu impresia că totul este o farsă.
Filmările pentru sequel au reînceput în prag de iarnă, în 2022. Totul a durat două luni și jumătate, fiind un adevărat calvar datorită frigului năprasnic.
Platoul era plin de membri ai echipei, actori și figuranți care stăteau aproape goi sau în haine foarte subțiri, așa cum cerea decorul. Era un frig de moarte.
Din cauza contextului în care era plasată acțiunea, oamenii au fost obligați să rămână dezbrăcați și să intre în marea înghețată.
A fost o experiență cruntă.
Totuși, adevărul e că pentru mine nu a fost atât de chinuitor, pentru că știu cum să-mi dau un „reset mental”. Desigur, au fost multe momente greu de îndurat fizic, dar ori de câte ori terminam o scenă — oricât de epuizat aș fi fost — alegeam să port conversații prostești și să mă joc cu staff-ul, în loc să mă retrag la somn în cabină.
Mă recalibram mental râzând în hohote. Cred că e esențial să râzi până simți că ți se golește inima de orice tensiune.
Inițial, când regizorul Hideki Takeuchi și producătorul executiv au venit să mă convingă, i-am refuzat categoric. Dar au continuat să insiste cu o perseverență de neclintit: „Trebuie! Orice s-ar întâmpla!”.
Chiar dacă am cedat într-un final și am îngăimat un „Ei bine... cred că da...?” mai mult de gura lor, din acel răspuns evaziv s-a născut o adevărată tragedie. Simțeam o rezistență uriașă față de ideea de a juca, la vârsta mea, rolul unui elev de liceu. Mi se părea pur și simplu absurd.
Deși filmul trece drept o comedie — și asta e valabil pentru ambele părți — pe platou nimeni nu încearcă în mod deliberat să fie comic.
Directiva regizorului e clară: „Joacă totul cu cea mai mare seriozitate, dar mărește tempoul la maximum”. Cu cât devii mai serios, cu atât tind să apară „spații” în interpretare, dar el ne punea să comprimăm totul și să eliminăm orice pauză. Ne repeta obsesiv: „Ritmul e încă prea lent. Măriți tempoul! Nu încercați să faceți oamenii să râdă. Nu căutați poanta. Rămâneți reci!”.
Stilul regizorului se bazează pe o premisă simplă: „E amuzant când joci cu maximă gravitate ceva incredibil de stupid”.
Chiar și la finalul sequel-ului, am rămas cu aceeași îndoială: „Oare chiar va ieși ceva amuzant din asta?”.
Prima parte a fost un mister total pentru mine de la început până la sfârșit; mă întrebam mereu dacă ce am făcut pe set a fost în regulă. Chiar și acum, când filmările s-au încheiat, acea senzație ciudată și inconfortabilă încă mă urmărește.