Jihaku II -Capitolul 1: Pauză
"Am trăit cu impresia că vârsta de 50 de ani reprezintă „sfârșitul vieții”. La un moment dat am ajuns să iau în serios cuvintele lui Oda Nobunaga — „viața se oprește la 50 de ani”. Însă, în timp, am înțeles că nu se referă la o limită reală a vieții, ci mai degrabă la întrebarea: „ce ai reușit să realizezi până la 50 de ani?”. Este evident că nu te mai poți întoarce la 30 sau 40 de ani. Important este cât de mult reușești să îți folosești la maximum timpul până atunci.
În trecut, aveam convingerea că până la 30 de ani trebuie realizat tot ce contează cu adevărat, iar tot ce urmează după este, într-un fel, timp „împrumutat”.
Din acest motiv, uneori mă întrebam: „de ce mai sunt încă în viață? am depășit cu mult momentul în care credeam că voi ajunge…”.
Privind în urmă la perioada de covalenscență, a fost prima dată când am luat o pauză de peste un an de la debut. Înainte să mă mut în Malaysia, programul meu era extrem de încărcat, existând numeroase situații în care am lucrat fără odihnă, chiar și două zile consecutive, cu febră ridicată,o stare de rău generală ce îmi dădea sentimentul de sufocare.
Privind în urmă la perioada de covalenscență, a fost prima dată când am luat o pauză de peste un an de la debut. Înainte să mă mut în Malaysia, programul meu era extrem de încărcat, existând numeroase situații în care am lucrat fără odihnă, chiar și două zile consecutive, cu febră ridicată,o stare de rău generală ce îmi dădea sentimentul de sufocare.
Este o afecțiune cronică cu care mă confrunt de ceva timp, aproximativ o dată la zece ani se agravează și ajung să fiu complet doborât de febră. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori de-a lungul timpului. De obicei,urmează o perioadă de spitalizare de aproximativ o lună până la recuperare. Nu am făcut niciodată public aceste episoade, pur și simplu pentru că nu s-au suprapus cu activitățile publice sau proiectele importante. O singură dată s-a întâmplat mi s-a întâmplat acest lucru în timpul unei ședințe foto pentru coperta unui album, ceea ce a dus la amânarea lansării cu două luni. Nu am intenționat să ascund întreaga situație, dar nici nu am simțit nevoia să expun totul public.
De data aceasta, primele simptome au apărut în timp ce mă întorceam din Malta în Japonia în interes de serviciu. După recuperarea inițială, au apărut problemele cu vocea, iar incapacitatea de a vorbi a reprezentat primul impact major, din punct de vedere psihologic. În acel moment am realizat că va fi dificil să încep filmările pentru „Fly Me To The Saitama”, motiv pentru care mi-am suspendat complet activitatea profesională. Starea mea fizică era deja sever afectată.
Chiar și după ce am plecat în străinătate pentru tratament și m-am întors în Malta, lucrurile urmau un tipar instabil: în zilele în care simțeam o ușoară îmbunătățire a vocii, a doua zi starea se deteriora din nou. Acest ciclu s-a repetat constant.
În momentele cele mai grave, nu mai puteam vorbi deloc. Nu era doar o dificultate de pronunție, ci o incapacitate reală de a-mi exprima gândurile în cuvinte. Era o tulburare de fonație. Ceea ce mă afecta cel mai mult era frustrarea de a nu putea spune ceea ce gândeam. Am efectuat investigații neurologice amănunțite, însă nu s-a identificat nicio anomalie. Diagnosticul a fost că, cel mai probabil, își voi recupera vocea în timp. Când am întrebat cât ar putea dura, răspunsul a fost: „dacă evoluția este rapidă, trei luni; dacă nu…”, urmat de o pauză. În acel moment am avut sentimentul că „s-ar putea să fie sfârșitul”. Totuși, am simțit și o formă de resemnare, ca și cum mi se transmitea că trebuie să mă opresc și să mă odihnesc.
Ulterior, starea s-a agravat: pielea a început să se exfolieze, iar situația a devenit atât de severă încât nu mai puteam ieși din casă.
La scurt timp a început și căderea accentuată a părului. Pierdeam cantități foarte mari de păr. Îmi dădeam seama în timpul dușului — mâinile îmi erau acoperite de fire de păr. La început nici nu realizam că era părul meu. Chiar și atunci când îmi treceam ușor mâna prin păr, același lucru se repeta. A fost al doilea impact major asupra mea.
Îmi spuneam constant că îmi voi reveni, că totul va fi bine, însă stresul continua să se acumuleze. Până și o simplă mișcare a capului făcea să îmi cadă părul. În acel moment am simțit o disperare profundă — senzația că totul se apropie de final. În paralel, au apărut și alte probleme severe,pielea devenind inflamată, uscată și crăpată.
În cele din urmă, cauza principală a fost un sistem imunitar extrem de slăbit, iar tratamentele urmate în străinătate au contribuit la agravarea stării.
Nu am discutat cu nimeni despre cele întâmplate. Nu sunt genul de persoană care își împărtășește problemele. Întotdeauna iau deciziile singur. Nu cred că o decizie devine mai corectă doar pentru că a fost discutată. Ceilalți pot doar să observe din exterior și să își dea cu părerea. Mulți oameni simt nevoia să discute, însă nu caută neapărat o soluție, ci mai degrabă pe cineva care să îi asculte. Eu nu funcționez așa. Nu simt nevoia să îmi expun problemele sau să fiu consolat.
În trecut, indiferent de dificultăți, conflicte sau nedreptăți care mi s-au făcut, nu am discutat cu nimeni. Am considerat întotdeauna că nimic nu se rezolvă prin simpla discuție cu alții. În final, fiecare este responsabil pentru propriile decizii.
Testament
Mulți cred că odihna te ajută să te refaci. Și eu am crezut același lucru. Însă de această dată, starea mea s-a agravat chiar și în timpul pauzei. La un moment dat am ajuns să accept ideea că aș putea muri. Mă întrebam cum ar arăta o „ieșire din scenă potrivită pentru mine”.
Deși eram pregătit mental pentru ideea morții de mult timp, a fost prima dată când am scris un testament. Nu sunt genul de persoană care face acest lucru, însă am simțit că trebuie să las ceva în urmă pentru oamenii din jurul meu și pentru cei care mă susțin. Am inclus și detalii financiare, astfel încât, în cazul unei dispariții bruște, lucrurile să fie clare. În timp ce scriam, am ajuns chiar să privesc situația cu detașare și autoironie: „până la urmă, am trăit destul”, „este o vârstă potrivită”, „cum ar trebui să se încheie totul?”.
Am redactat nu mai puțin de 20 de testamente, cu instrucțiuni detaliate privind împărțirea bunurilor, vânzarea mașinilor, responsabilitățile echipei și îngrijirea câinilor mei, astfel încât să nu rămână nimic neclar. Ulterior, m-am întors în Malaysia și mi-am continuat viața acolo.
În acea perioadă am început terapia cu celule stem, recomandată de un prieten din Dubai. O dată pe lună mergeam în Japonia pentru tratament. După aproximativ trei luni, au apărut primele semne reale de îmbunătățire. În baie, imediat după duș, am observat că pielea începea să își revină. Pentru prima dată am simțit că nu este doar speranță, ci un proces real de recuperare.
Sprijinul prietenilor din Malaysia a avut un rol esențial. Am început din nou antrenamentele, deși eram extrem de slăbit. Pierdusem multă masă musculară, iar greutatea mea scăzuse de la 73 kg la 62 kg. Arătam ca un boxer înainte de cântărire. Evitam contactul cu oamenii.
În timpul pandemiei de coronavirus, Malta a intrat în lockdown. Petreceam mult timp singur, plimbându-mă, bând ceai în parc și încercând să îmi reconstruiesc ritmul vieții.
Impactul pierderii vocii și al căderii părului a fost devastator. Am încercat diverse metode de recuperare, inclusiv spălarea părului doar cu apă fierbinte, fără șampon. În timp, starea scalpului a început să se îmbunătățească.
Am ajuns la concluzia că utilizarea excesivă a șampoanelor și detergenților poate elimina uleiurile naturale ale pielii și poate dezechilibra scalpul. Din acest motiv, am redus treptat utilizarea acestora.
Observând animalele, am realizat că blana lor este mult mai sănătoasă. De aici a apărut ideea că scalpul ar trebui să își păstreze echilibrul natural.
În prezent, mă simt complet refăcut: condiția mea fizică este la 100%, iar masa musculară s-a refăcut în proporție de aproximativ 90%. Privind în urmă, simt că am reușit să depășesc această perioadă. "
Chiar și după ce am plecat în străinătate pentru tratament și m-am întors în Malta, lucrurile urmau un tipar instabil: în zilele în care simțeam o ușoară îmbunătățire a vocii, a doua zi starea se deteriora din nou. Acest ciclu s-a repetat constant.
În momentele cele mai grave, nu mai puteam vorbi deloc. Nu era doar o dificultate de pronunție, ci o incapacitate reală de a-mi exprima gândurile în cuvinte. Era o tulburare de fonație. Ceea ce mă afecta cel mai mult era frustrarea de a nu putea spune ceea ce gândeam. Am efectuat investigații neurologice amănunțite, însă nu s-a identificat nicio anomalie. Diagnosticul a fost că, cel mai probabil, își voi recupera vocea în timp. Când am întrebat cât ar putea dura, răspunsul a fost: „dacă evoluția este rapidă, trei luni; dacă nu…”, urmat de o pauză. În acel moment am avut sentimentul că „s-ar putea să fie sfârșitul”. Totuși, am simțit și o formă de resemnare, ca și cum mi se transmitea că trebuie să mă opresc și să mă odihnesc.
Ulterior, starea s-a agravat: pielea a început să se exfolieze, iar situația a devenit atât de severă încât nu mai puteam ieși din casă.
La scurt timp a început și căderea accentuată a părului. Pierdeam cantități foarte mari de păr. Îmi dădeam seama în timpul dușului — mâinile îmi erau acoperite de fire de păr. La început nici nu realizam că era părul meu. Chiar și atunci când îmi treceam ușor mâna prin păr, același lucru se repeta. A fost al doilea impact major asupra mea.
Îmi spuneam constant că îmi voi reveni, că totul va fi bine, însă stresul continua să se acumuleze. Până și o simplă mișcare a capului făcea să îmi cadă părul. În acel moment am simțit o disperare profundă — senzația că totul se apropie de final. În paralel, au apărut și alte probleme severe,pielea devenind inflamată, uscată și crăpată.
În cele din urmă, cauza principală a fost un sistem imunitar extrem de slăbit, iar tratamentele urmate în străinătate au contribuit la agravarea stării.
Nu am discutat cu nimeni despre cele întâmplate. Nu sunt genul de persoană care își împărtășește problemele. Întotdeauna iau deciziile singur. Nu cred că o decizie devine mai corectă doar pentru că a fost discutată. Ceilalți pot doar să observe din exterior și să își dea cu părerea. Mulți oameni simt nevoia să discute, însă nu caută neapărat o soluție, ci mai degrabă pe cineva care să îi asculte. Eu nu funcționez așa. Nu simt nevoia să îmi expun problemele sau să fiu consolat.
În trecut, indiferent de dificultăți, conflicte sau nedreptăți care mi s-au făcut, nu am discutat cu nimeni. Am considerat întotdeauna că nimic nu se rezolvă prin simpla discuție cu alții. În final, fiecare este responsabil pentru propriile decizii.
Testament
Mulți cred că odihna te ajută să te refaci. Și eu am crezut același lucru. Însă de această dată, starea mea s-a agravat chiar și în timpul pauzei. La un moment dat am ajuns să accept ideea că aș putea muri. Mă întrebam cum ar arăta o „ieșire din scenă potrivită pentru mine”.
Deși eram pregătit mental pentru ideea morții de mult timp, a fost prima dată când am scris un testament. Nu sunt genul de persoană care face acest lucru, însă am simțit că trebuie să las ceva în urmă pentru oamenii din jurul meu și pentru cei care mă susțin. Am inclus și detalii financiare, astfel încât, în cazul unei dispariții bruște, lucrurile să fie clare. În timp ce scriam, am ajuns chiar să privesc situația cu detașare și autoironie: „până la urmă, am trăit destul”, „este o vârstă potrivită”, „cum ar trebui să se încheie totul?”.
Am redactat nu mai puțin de 20 de testamente, cu instrucțiuni detaliate privind împărțirea bunurilor, vânzarea mașinilor, responsabilitățile echipei și îngrijirea câinilor mei, astfel încât să nu rămână nimic neclar. Ulterior, m-am întors în Malaysia și mi-am continuat viața acolo.
În acea perioadă am început terapia cu celule stem, recomandată de un prieten din Dubai. O dată pe lună mergeam în Japonia pentru tratament. După aproximativ trei luni, au apărut primele semne reale de îmbunătățire. În baie, imediat după duș, am observat că pielea începea să își revină. Pentru prima dată am simțit că nu este doar speranță, ci un proces real de recuperare.
Sprijinul prietenilor din Malaysia a avut un rol esențial. Am început din nou antrenamentele, deși eram extrem de slăbit. Pierdusem multă masă musculară, iar greutatea mea scăzuse de la 73 kg la 62 kg. Arătam ca un boxer înainte de cântărire. Evitam contactul cu oamenii.
În timpul pandemiei de coronavirus, Malta a intrat în lockdown. Petreceam mult timp singur, plimbându-mă, bând ceai în parc și încercând să îmi reconstruiesc ritmul vieții.
Impactul pierderii vocii și al căderii părului a fost devastator. Am încercat diverse metode de recuperare, inclusiv spălarea părului doar cu apă fierbinte, fără șampon. În timp, starea scalpului a început să se îmbunătățească.
Am ajuns la concluzia că utilizarea excesivă a șampoanelor și detergenților poate elimina uleiurile naturale ale pielii și poate dezechilibra scalpul. Din acest motiv, am redus treptat utilizarea acestora.
Observând animalele, am realizat că blana lor este mult mai sănătoasă. De aici a apărut ideea că scalpul ar trebui să își păstreze echilibrul natural.
În prezent, mă simt complet refăcut: condiția mea fizică este la 100%, iar masa musculară s-a refăcut în proporție de aproximativ 90%. Privind în urmă, simt că am reușit să depășesc această perioadă. "